Acum 5 ani ...

Acum 5 ani , exact in ziua de azi am cumparat biletele de Canada . Pentru mine si Andra (ea urma sa se intoarca dupa o luna sa termine facultatea ) .Dar si pentru Sheeba :). Cristi si Stefan deja ne asteptau aici .
Tot atunci scriam , la rugamintea unui om special , cateva cuvinte despre ce simteam eu atunci . Ea le-a publicat in revista romanilor de la Toronto "Acasa" .
Acum la 5 ani de atunci ma intreb si ma pun in oglinda cu ce gandeam atunci ...Un singur lucru sunt singura ca nu regret ... plecarea .
Visul  meu a fost  călătoria, drumul

Dar când drumul  este către  o nouă casă? Când şti că trebuie să-ţi iei cu tine toată viaţa în câteva genţi ?

Ce mi se întamplă azi a început acum 3 ani şi jumăatate. O noapte de februarie  în care, din cauza unui telefon primit de soţul meu, mi s-a schimbat viaţa.

”Te interesează?”, aşa a început.

Dacă ma interesa? Aveam doi copii al căror viitor mă speria. Trecuseră aproape 15 ani de la schimbarile din România şi  predicţiile lui Brucan deja păreau optimiste. Nimic nu mergea în bine, cel  puţin pentru noi, în plan personal. Existau oameni care prosperau, dar erau în alte sfere. 

Am avut norocul (sau ghinionul) să ies din ţara (Franţa, Austria) cu ocazia unor burse de pregătire în domeniul meu profesional. Am vazut cum era  cotată meseria mea acolo, am văzut cum trăiesc oamenii. Diferenţa m-a deprimat.

Un contract de muncă în Canada era un noroc pe care nu-l au mulţi. Dar însemna (şi eram conştienţi de acest lucru) o lungă perioadă de grele încercări. Cât de grea, nu realizam atunci. În primul rând, ani de separare.

Aş mai lua încă o dată decizia de atunci? Sigur că da, dar aş fii mult mai  speriată.

Număr zilele ramase şi încerc să adun în mine lucrurile bune din jurul meu.

E greu...

Societatea romaneasca este este în plină transformare. Trăiesc într-un oraş, frumos altădată, care acum pare chinuit de toate încercarile edililor de a-l moderniza. Un oraş care acum pare prea mic, prea înghesuit .

Cu toate acestea, încerc sa pun în sufletul meu ce-i frumos. Am nevoie de amintiri frumoase.

Odata cu hotărârea de a emigra am descoperit şi lumea virtuală  a românilor din Canada, cu bune, cu rele. A însemnat enorm pentru că niciodată nu eşti destul de pregatit pentru ce te aşteaptă acolo. Am învăţat (uneori dureros ) să aleg.

Dar această lume mi-a adus şi prieteni. Prieteni pentru care sunt recunoscătoare. Oameni speciali, oameni pe care ii voi numi mereu prieteni, chiar daca viaţa nu ne va aduce niciodată faţă în faţă.

Sper ca acei oameni să citească aceste rânduri şi sper să înteleagă de ce le scriu.

Ele sunt un fel de a le mulţumi pentru ajutor, pentru vorbele bune. Au însemnat mult pentru mine.

Sunt întrebată în ultima perioadă daca eu cred ca voi reuşi? Trebuie! Acesta este răspunsul. Trebuie să reuşesc. Ştiu să muncesc, şi acest lucru e important.

Am norocul ca cei din familia mea să-mi fie alaturi şi asta este, de asemenea, important. Daca îmi vor sta alaturi, orice lucru la care am visat  se poate împlini.

Mă întreba cineva de curând dacă nu-mi va fi dor de patria mea. Am realizat că patria mea este acolo unde este omul meu  şi copiii noştri.

Bineînteles că voi lua cu mine toate acele mici obiceiuri care alcătuiesc personalitatea noastră etnică: tradiţii, colinde, bucătăria românească, poveştile spuse cu prietenii.

Avem nevoie de tradiţii pentru că ele ne dau apartenenţa la  o identitate, la un grup etnic, la rădăcinile de care ne agăţăm atât de mult, de la naştere şi până la moarte.

Sunt convinsă că voi împrumuta şi de acolo altele. Acesta e felul meu. Dacă imi place ceva, adun. Şi parcă sufletul e mai bogat aşa.

Dar mereu voi purta cu mine în suflet România. Aceea parte din ea care este a mea.

Dacă plec, nu înseamna ca o voi iubi mai puţin sau că o voi uita, ci doar voi  găsi alte feluri de a o onora. Sună pretenţios, dar adevarul este că merită să fie onorată. Dar aceea Românie care îmi aparţine. Poţi fi un bun român şi dincolo de graniţe. Poate chiar mai bun decât  mulţi dintre cei care rămân.

Ce poţi lua cu tine? În primul rând amintirile, apoi cuvintele celor dragi, cuvinte prin care îţi spun că te iubesc, dar că îşi doresc ca tu să ai  ceva mai bun. Acesta nu-i  puţin lucru.

Am ajuns să ma gandesc la oraşul spre care ma îndrept ca la “acasă”. Poate fiindcă, pentru mine,  familia mea înseamna acasă.

Visez la clipa în care voi ateriza şi asta compenseaza anii în care mi-a fost greu şi am aşteptat.

Pregatesc în fiecare zi lucruri, liste de bagaje … Am mai tot timpul ceva de făcut, ceva de aflat, acte de adunat...

Potaia mea sta linistita si priveste toata agitatia. Nu stie ce i se pregateste. A primit cusca de la un prieten , e mandra de ea si si-o apara cu toata fiinta. Are jucariile pe care si le ascunde acolo. Oare cum se va uita la noi cand o vor lua catre cala ?

Aştept dimineaţa în care voi pleca împreuna cu fiica mea de la Otopeni către prima zi din restul vieţii mele. Fiecare viaţă este o poveste şi ne chinuim să ne-o facem frumoasă. Dacă reuşim sau nu? Asta este deja altă poveste…